Ma uit la ea si inca sper. Ce sper? De ce sper? Defapt daca stau si ma gandesc, cine sunt?

E atat de liniste si tot ce pot sa fac e sa ma uit la ea. Am incercat sa fiu prietenos, sa ma apropii de ea, dar nu am putut; orice as face ea e timida si se retrage. Am inceput sa vorbesc cu ea si nu am primit inapoi decat tacere. Doctorii mi-au zis ca tot ce trebuie sa fac e sa incep sa ma deschid catre lume, sa incep sa vorbesc. Asta faceam…dar oare de ce nu imi raspunde inapoi?

Azi mi-am facut curaj! M-am dus la ea, mainile parca nu ma ascultau si erau vesnic legate la spate, dar am atins-o. Doamne, o senzatie atat de rece, atat de dureroasa, de abia atunci am inteles de ce era asa de distanta. M-am retras si tot ce am putut sa fac a fost sa o acopar cu ceva…caci doctori mi-au zis ca nu mai pot fi eliberat din pricina comportamentului meu fata de ea.

Si acum amandoi eram ascunsi unul fata de celalalt, eu cu spatele la ea si ea acoperita cu un prosop, pentru ca pana la urma ea este doar o clanta.

(Tin sa mentionez ca aceasta postare a fost facuta la o provocare si daca doriti puteti sa o tratati ca pe un pamflet)